Bebe 3

07.2014
Ieri am fost la medic. Dupa o lunga perioada in care am tot fost reprogramata.
Sunt recunoascatoare Cerului ca e totul perfect. Nu stiu cate emotii am putut sa adun si câtă spaima am ascuns in suflet. Insa e ok, ea e perfecta.
La 24 de saptamâni are 665 gr. Ultima data, la 17 saptamani, avea 186 gr. Mi se pare incredibil, o simt cum loveste imediat ce ma agit, de parca imi preia toate grijile si problemele. In drum spre medic facea valuri in burtica. De cand am vazut-o, i-am vazut gurita, nasucul, manutele si piciorusele, i-am auzit inimioara si m-am linistit. S-a linistit si ea, acum e cuminte;)
Aveam momente cand stateam cu grija ca nu misca destul, sau ca nu a mai miscat de mult timp. La atingerea taticului începea iar greva;)
Mai e putin.. Atât de putin.. Stiu ca va fi cea mai lunga perioada scurta :)) din viața mea. Cea mai febrila așteptare, insa știu ca va merita pe deplin.

Jurnal de sarcina 3;)

Undeva in 2014
Iată ca am ajuns si aici.
Mi-am zis multă vreme ca nu poate fi adevărat, ca nu mi se întâmpla mie de fapt, iar daca mi se întâmpla, a fost fara ca eu sa constientizez cu adevărat bucuria si nebunia in care m-am aruncat.
Astăzi bebe 3 din burtica a împlinit 19 saptamâni. Aproape 5 luni de zile de gânduri.. de nelinisti..de întrebări-firesti de altfel;). Mi-e teama, nu stiu exact ce ma asteapta, dar timpul nu ma asteapta sa ma impac cu mine insami, sa negociez termeni de livrare si condiții.
Ma gândesc doar ca trebuie sa fie bine iar fetita care e pe drum e minunea si nebunia cea mai mare pe care puteam sa o fac. Am dus o lupta surda. C-o fi bine, ca n-o fi, ca acum, ca mai tarziu..insa marele 30 pe care l-am întâmpinat cu ciuda in acest an mi-a dat răspunsul. Trebuia sa vina si bebe3 si trebuia sa vina acum, ca mai tarziu ma inghesuia frica si poate chiar comoditatea si rămâneam cu un gând al meu neimplinit. Nu a fost dorința vieții mele, aceasta era cândva situată undeva in jurul numarului2, sa nu fie doar unul, sa nu rămână singur asa cum ma simt eu uneori cand simt acut lipsa unui frate sau o a unei surori. Copilăria mi-a fost vesela si lipsită de griji materiale, insa am avut noroc de verisori multi, pe care Darius nu ii are, nu ii va avea niciodată, atâta timp cat bunicii lui au avut cate un copil unic. Si asa a venit pe lume Eliza.. Iar acum ca ea e maricica, parca parca mai era macar un loc liber in inimile noastre.
Ma rog acum sa fie bine, sa fiu si eu bine pana la capăt. Cele 2 operații de cezariana au decurs fara probleme, insa nici eu nu mai am 20 de ani, nici operația cu numărul 3 nu e vreo joaca, asa ca emoții am cu carul.
Bebe e insa cuminte, misca încetisor de vreo luna, iar de 2 zile parca e mai energic;). Lucrul asta ma bucura si ma linisteste cand ma întreb a mia oară intr-o zi daca o fi ok.
Imi pare rau ca nu mi-am expus mai curand in scris experiența, dar nu m-am simțit in stare. Nu am putut pur si simplu. Cei ce ma întâlnesc acum ca e vizibila burtica si evident ca nu au știut nimic ma privesc cumva ciudat;))) E destul de rar, ce-i drept un al treilea copil intr-o familie ca a mea;))

Buburuza mea creste

30.01.2014 Căutam niște imagini in albumele de pe laptop ceva msj devreme, cand am dat peste poze cu Eliza mica, mica, mica..
Doamne, cât de dor imi e.. Abia se
vedea din bratele noastre, mica si atât de fragila. La 2-3-4 luni era ca o papusica, cu ochii inca albastri, cuminte si rabdatoare chit ca nebuna de mama'sa o schimba de 5 ori pe zi doar de dragul de-ai face poze! Multe poze!
Am doua albume ale bebelusului si degeaba! Are mii de poze si tot degeaba! Nu as fi in stare sa aleg 5 din toate, cand stiu ca toate sunt perfecte!

Eliza 1 an

10noiembrie
Ma tot întreb unde merge timpul.. Se scurge intr-un fel anume si ma tem ca pierd atâtea..                    
Eliza mea împlinește in nici 2 zile un anisor. Anul trecut pe vremea aceasta eram internata, așteptând cu sufletului gura sa o cunosc pe cea mică.
-----
18noiembrie
A trecut si ziua ei, a trecut si dubla petrecere in care am sarbatorit-o si o iubim mai mult pe zi ce trece.
Pare un cliseu, insa momentele prin care trecem par unice si asa mi-as dori sa le pot pune in rama si sa mi le pastrez astfel pentru totdeauna! Mi se pare ca trece timpul prea repede si nu reusim sa asimilam tot ce ni se intampla.

Micuta Eliza merge in picioare. Nu am notat data, desi mi-ar fi placut, stiu doar ca avea putin peste 11 luni atunci. Am pus mana pe telefon si am filmat-o, intrucat nu mi-as fi imaginat ca un copil care merge pentru prima data poate fi atat de exuberant si fericit ca merge singur...de parca ar fi asteptat clipa asta mai mult decat am asteptat-o eu;))) Chiuia si alerga repede repede, fericita la maxim ca da, in sfarsit poate ajunge peste tot fara sa se mai 'roage' de noi;))
Striga tata cat e ziua de lunga, iar cand aude usa si il vede prin geam, nu ne mai intelegem deloc! Tati e topit de-a dreptul..merge dupa el ca un catel si asa il cearta cand intra in casa si fuge repede sa isi spele mainile inainte de a o lua in brate. Ea crede ca el va pleca iar si face taraboi.
Cu o zi doua inainte de ziua ei, a inceput sa alterneze Tata cu Mama, sa nu cumva sa ma supar ca ma striga doar atunci cand e prea necajita/ obosita/ suparata.
In continuare adoarme unde reuseste, asta daca e scoasa la plimbare.
 'Afara' e prietenul ei cel mai bun si sa ne fereasca Dumnezeu sa plecam la munca fara sa ne conduca domnisoara la poarta. Infofolita la viteza cu geaca si caciula de imprumut, sa nu cumva sa ramana in urma, nici Pas nu zice, numai sa nu rateze traseul pana la poarta, chit ca-i ingheata nasucul, singurul care i se mai vede din gramada adunata in jurul sau.
Al doilea prieten al ei e sticla cu biberon: goala, plina, cu ceai/ apa/ lapte, nu conteaza. Sa fie prezenta si daca se poate, sa o taraie atarnata in dinti de colo-colo! Pana sa mearga, o purta ca un catel ce duce un os, in timp ce se deplasa rapid in 4 labe. Acum a schimbat modul de deplasare, insa sticla tot asa o tine, ca mainile sunt folosite pentru mentinerea echilibrului (intinse in fata, ca un zombie mic;))sau pentru subtilizat chei, telefoane, talpi de papucei sau jucarii mici-mici ce se cer molfaite, cat sa ne bage'n boale si nu alta, in timp ce face Mniam-Mniam. de parca ar fi cea mai fina ciocolata!

Ce sa mai spun? Azi am prins-o umplandu-l de bale pe un bebe roz primit cadou. Il pupa de-l termina, in timp ce scoate si sunetul specific de pupatura de om mare. Ce mai, acus nu o mai prindem din urma! Deja intru in depresie;))! Ca ma pupa pe mine de ceva timp, hai, inteleg, ca-mi creste inima ca un balon cu heliu, da' sa se pupe cu toata lumea, hai ca nu's de-acord.
Si ha! Il striga toata ziua pe tat'su, da se pupat nu-l pupa, SAC! Si nu, nu's invidioasa delooooc!;)
          

Poveste de viata!

Avem un baietel de 5 anisori.
La el a fost simplu. Imediat dupa ce ne-am casatorit am decis ca vrem un bebe, nu neaparat atunci, dar voiam sa fim siguri ca il vom avea, fara a rata nici o sansa. Ne-am temut parca de faptul ca daca ne protejam prea mult,va veni vremea in care il vom dori prea mult si nu il vom mai primi. Astfel, nu am stat sa ne gandim prea mult, ca luna urmatoare eram deja cu testul pozitiv in mana.
A fost un bebe frumos si sanatos, insa atat de agitat incat ne-a cam dat vietile peste cap si noua si celor doua perechi de bunici si cu toate astea tot nu i-am facut fata la capacitate maxima.
Acum doi ani pe vremea aceasta am aflat ca sunt insarcinata. Lucram deja de cateva luni la acest aspect si totusi bucuria noastra a fost imensa, intrucat ne-a fost greu sa luam decizia aceasta.Baietelul nostru avea deja 3 anisori pe atunci si asteptam sarbatorile de iarna, sa petrecem ca o familie completa, cand, fix inainte de Craciun la controlul de rutina mi s-a spus ca ceva nu e in regula, apoi ca bebe murise in burtica si ca nu se mai poate face nimic.
Eram insarcinata in 12 saptamani, sarcina era oprita din evolutie de la 9 sapt, fix la o saptamana dupa ce am fost vazuta de medic, ceea ce li s-a parut incredibil pentru ca nu am avut absolut nici un simptom ca e ceva in neregula; se putea intampla o nenorocire, o septicemie care ma putea lua si pe mine. A cazut cerul pe noi, ne uitam unul la altul si nu ne venea sa credem ca ni se intampla noua..
Au fost cele mai triste sarbatori de iarna in familia noastra, dar au fost si primele in care ne-am canalizat la maxim asupra baietelului nostru si i-am multumit cerului ca am fost obligati sa disimulam bucuria Craciunului si sa nu ne lasam prada disperarii.
Mult timp am am primit felicitari pentru sarcina de la cei care aflasera de bebe de la ai nostri si fugeam cu ochii in lacrimi fara a putea da nici o explicatie...au urmat investigatii, zeci de analize si de drumuri la 100 de km de orasul nostru, unde fusesem monitorizata la ambele sarcini, pentru a depista cauza, medicii spuneau de fiecare data alta poveste iar eu o luam razna de-a binelea cautand explicatii la acele dignostice si citind pe tot felul de forumuri toate nebuniile.
Mi-am dorit sa incercam din nou in cel mai scurt timp posibil, insa mai devreme de 6 luni mi s-a spus nici sa nu ma gandesc la asta, una la mana pentru ca nu era posibil fizic, si a doua la mana, pentru a se reface organismul si a putea sustine o noua sarcina. Am mers totusi la dr lunar, deoarece ceva nu era in regula si trebuia sa aflam ce anume.
Era pe data de 5 martie, la 2 luni si jumatate din ziua cea mai neagra din viata noastra, dupa menstruatie, ca sa vada clar ce modificari au mai survenit de la data anterioara Eram descurajata si necajita, iar ea mea m-a privit lung si m-a intrebat cam cand mi-as mai dori un copil. I-am spus ca oricat de curand va fi posibil, dar in ritmul asta imi pierd speranta.
Atunci am avut revelatia. Eram la ovulatie si nici macar nu imi trecuse prin minte sa ma gandesc la asta stiind ca 6 luni va trebui sa astept si iar sa astept. .Puteam sa nu merg la consultatia aceea, sunasem pentru programare cu o zi inainte doar. Putea sa nu ma primeasca doctorita si cu toate acestea a facut-o. Dumnezeu a vrut sa fie asa si pentru asta ii multumesc chiar si pentru suferinta anterioara, deocarece mi-a fost clar a nimic nu a fost intamplator.
Am iesit plutind din cabinet, cu reteta in mana si cu un zambet tamp necontrolat. Sotul meu, care ma astepta pe hol si stia bine cum imi fusese moralul de atatea luni m-a privit circumspect. As fi vrut sa tin secretul pentru mine, sa ii dau vestea doar atunci cand se intampla minunea, dar nu am putut;)
Dupa 4 saptamani am primit confirmarea. Mi-am tinut in suflet bucuria pentru noua sarcina si am tinut in frau teama nebuna ca istoria de va repeta, pana ce am depasit pragul acela de 12 saptamani. La 15 saptamani bebe a miscat pentru prima data si atunci am stiut ca totul va fi bine.
A fost o sarcina fara probleme, doar cu temeri ale mele si o mie de scenarii pe care le-am tinut adanc ascunse in sufletul meu. In ziua in care am nascut tremuram ca varga pe masa de operatie iar temerile mele nespuse se amplificasera la maxim. Totul pana in clipa in care am vazut-o.
Era sanatoasa, cea mai frumoasa fiinta de pe fata pamantului, si cel mai important: NORMALA!!! Mi s-a lungit gatul dupa ea desi mi se spusese ca nu am voie sa ma misc, era pur si simplu perfecta.
Nu am crezut vreodata ca e asa de greu sa ai un copil normal, in perioada sarcinii numai si numai copii cu probleme mi-au fost scosi dinainte, in viata reala, ca si in cea virtuala, toata lumea 'bine' intentionata era sa ma faca sa o iau razna.
Ajunsesem sa cred ca nu merit un asa privilegiu si da, sunt o norocoasa! II multumesc Domnului de o mie de ori pe zi pentru cei doi copii frumosi si sanatosi.
Imi mai doresc un copil candva, insa ma tem ca nu ma mai tin nervii inca 9 luni de nesiguranta;)Sper ca voi trece si peste asta, bucuria pe care ne-o aduc cei mici e nepretuita!

Eliza la 9 luni si jumatate

Cat de mult regret ca nu ma pot tine asa cum mi-as dori de aceste notite..
Eliza mea creste si imi doresc doar sa fie mereu asa..stiu ca in curand voi pierde controlul asupra ei si nu ma va mai cauta cu ochisorii ei frumosi mereu, de teama sa nu ma indepartez de ea.
Toate le stie, pe toate le intelege, iar determinarea cu care isi duce la indeplinire ceea ce-si pune in cap ma face sa o mananc, nu alta.
Merge in 4 labe prin toata casa si se tine dupa mine ca un catelus scump. Daca depasesc un prag si merg in alta camera, se opreste si baga doar capul, sa vada incotro am luat-o, sa nu cumva sa faca vreun efort in van si sa mearga spre o camera in care nu sunt.
Are 5 dintisori din care scrasneste cu o sete ;)),doar de dragul de a ma enerva.
II creste parul pe zi ce trece si ma tot gandesc sa i-l tai macar putin, cat sa nu o mai supere si s-i vina in ochi.
Tine orice in manute inca de multa vreme, iar mai nou, mesele noastre se desfasoara cu scandal, intrucat nu vrea mancarea ei, ci mancarea noastra, in manutele ei.
Roade tot ce prinde, de la papuci la etichete iar locul ei preferat este locul in care tin gunoiul. Azi am prins-o cu pampersul murdar abia aruncat la gunoi in mana. Il furase si fugea fericita si satisfacuta, gandindu-se ca nu o voi prinde.
Prima ei pozna a facut-o pe la 7 luni, in fuga ei cu premergatorul mi-a agatat o orhidee din cosulet si nici dupa ce a trantit-o de pamant nu ii dadea drumul. Iata ca ieri s-a repetat evenimentul. Era in brate la tati si a dat cu piciorul, doar doar o ajunge la ea. A ajuns si a facut o mizerie de era sa-i scot afara: pe tati ca e neatent si pe ea ca e uracioasa;)
In ultima vreme avem si scandal la somn, a prins gustul de nani in pat la noi si doar n-o sa stea singura de buna voie. Asa ca da-i scandal. Cand sunt doar eu acasa, stie ca nu o scoate la capat cu mine, asa ca se calmeaza rapid si isi vede de treaba ei. Cand e tati cel milos, o ia in brate si mi-o aduce in pat la noi, iar fericita e mai mult decat satisfacuta ca i-a iesit joculetul asa ca da-i distractie si rasete si veselie cat cuprinde.

Ganduri

As vrea sa pot sa scriu mai des, sa scriu atunci cand simt nevoia..
Din pacate, timpul nu imi permite, astfel ca in momente cum este acesta, cand pot scrie 10 minute linistita, gandurile mele se duc acolo unde vor ele, fara a ma lasa sa ma concentrez deloc si a nota ceva care sa merite mentionat vreodata.
Oare toate mamicile sunt atat de depasite cum sunt eu de cele mai multe ori?
Sau sunt un caz special? De ce vad mereu mamici care par efectiv SuperWomen, car se descurca singure cu 1-2-3 copilasi fara a cracni? Ma tot macina lucrul acesta de ceva vreme. Iar acum ca am reinceput munca cu o saptamana inainte ca Eliza sa implineasca 8 luni si nici timp sa mai gandesc nu mai am, parca as fi un robot facut sa mearga si sa mearga si sa mearga in directia indicata fara a cere explicatii.
Asa ma simt uneori si parca nu e chiar bine.
Cand stateam acasa cu copiii nu eram multumita, ca deh, nu ma simt utila..acum, ca muncesc, vin prea obosita ca sa ma mai bucur de ce am..
Nu prea am mamici in jur, putinele care sunt, sunt atat de dedicate casei si copiilor de parca altceva mai important nu e pe aceasta lume, lucru ce ma face sa ma simt ciudat, de parca am eu o doaga lipsa de nu ma bucur la capacitate maxima de familia mea, de casa mea, de faptul ca am un loc de munca si mai ales o persoana care sa se ocupe de copii atunci cand sunt la munca.
Clar, simt nevoia unui concediu in care sa fim doar noi doi..